Nothing relaxes and soothes complicated moods better than a walk in the woods. We all know this now, that we are grown-ups, only that in the Romanian folklore the forest is not just a place of relaxation and meditation – as we find it in Eminescu’s poems- but also a place to be feared, a place that hides both good fairies and evil spirits, the Mother of the Forest, trolls or ferocious wolves ready to attack innocent little girls visiting their grandmothers. In other words, the forest is a complex place where, as it also happens in life, we meet all kinds of characters from various backgrounds.
Gorzo’s forest is no exception and has all the characteristics of an original, only the artist populates it with the characters who choose to venture through it. I searched a lot among the sculptures present at SAC – Malmaison for something to indicate that I had managed to find the Little Red Riding Hood – this particular little riding hood that reminds me of a joke – impossible to reproduce other than orally – and not only that I didn’t succeed to find her but I gave up in the end. I realized that Gorzo’s forest also has the same characteristics as an ordinary one, and after all the explosion of colors, shapes, symbols inlaid in the wood, after I inspired all the strength it would have taken to make these monolithic works, to carry them , settle, compose them into an entity that swallows you whole I concluded, just like Gustave Flaubert did with Madame Bovary, that The Little Magenta Riding Hood, c’est nous. I found myself in a maze of gaiety, shapes and symbols with no thread given by anyone and meeting the one Minotaur we should all fear: ourselves. From this forest you can’t get out otherwise than loaded with zest for life, with strength – like the one artist himself has, with new meanings and a healthy laugh when you realize that, in the end, some of us are just like Little Pink Riding Hood, the same one who unlike the Red one didn’t know where to take it, so it took it where it wanted.
//////////
Nimic nu relaxează și nu alină mai bine stări sufletești complicate decât o plimbare prin pădure. Știm asta acum, când suntem mari, dar în folclorul românesc pădurea e nu doar un loc de relaxare și meditație – cum îl regăsim în poeziile lui Eminescu – ci și un loc de temut, un loc care ascunde deopotrivă zâne bune dar și gheonoaie, pe muma pădurii, zmei, lupi fioroși gata să atace fetițe nevinovate care merg în vizită la bunicile lor. Cu alte cuvinte, pădurea e un loc complex unde ca și în viață, întâlnim tot felul de personaje de diverse facturi.
Pădurea lui Gorzo nu face excepție și are toate însușirile uneia originale doar că artistul o populează cu personajele care aleg să se aventureze prin ea.
Am căutat mult printre sculpturile prezente la SAC – Malmaison ceva care să-mi indice faptul că am reușit să o găsesc pe Scufiță – această scufiță deosebită care îmi amintește de un banc – imposibil de reprodus altfel decât oral – și nu doar că nu am reușit să o găsesc dar am și renunțat într-un sfârșit. Mi-am dat seama că și pădurea lui Gorzo are aceleași caracteristici ca una obișnuită și după toată explozia de culori, forme, simboluri încrustate în lemn, după ce am inspirat toată forța care va fi trebuit pentru a realiza aceste lucrări monolitice, a le căra, așeza, compune într-o entitate care te inghite cu totul, am concluzionat precum a făcut și Gustave Flaubert cu Doamna Bovary că Scufița Magenta, c’est nous. M-am regăsit într-un labirint de voioșie, forme și simboluri fără un fir dat de cineva și întâlnind singurul Minotaur de care ar trebui să ne temem toți: noi înșine. Din această pădure nu se poate ieși altfel decât încărcat cu poftă de viață, cu forță, aidoma artistului, cu noi înțelesuri la purtător și cu un râs sănătos când realizezi că până la urmă unii dintre noi suntem ca Scufița Roz, aceeasi care spre deosebire de cea Roșie nu a știut pe unde să o ia, așa că a luat-o pe unde a vrut.
Lasă un răspuns